În cantonamentul Braşovului, Marius Şumudică e uşor de găsit: “În fiecare seară, după ora opt, sunt în holul hotelului. Vino acolo şi stăm de vorbă”.
În seara în care am fixat întâlnirea l-am găsit pe antrenor vorbind pe Skype cu fiul său: “Ai avut meci azi? Zi-mi cum ai jucat?” . Discuţia cu reporterul ProSport a durat aproape o oră şi a fost un mix de veselie şi tristeţe. Momentele amuzante, poantele antrenorului şi depresiile puternice de după despărţirea de Rapid au fost redate de Marius Şumudică poate mai clar ca niciodată.
Domnule Şumudică, e importantă pregătirea de iarnă pentru un fotbalist? Cum îi făceaţi faţă ca jucător?
E una foarte importantă! Auzi, te deranjează dacă stau pe spate?
(Antrenorul îşi dă jos adidaşii din picioare şi se întinde uşor pe canapeaua din piele din holul hotelului Papillon Aycha)
Deloc…
Aşa, cum spuneam… Noi avem nevoie, în primul rând, de omogenizare, de relaţii de joc şi ne prinde bine timpul aici. Nu numai pentru antrenamente, ci şi pentru relaţiile interumane. Fiecare are tabieturile lui, obiceiurile lui şi, stând împreună, ajungem să ne cunoaştem mai bine.
“M-a ajutat că am crescut printre golani”
Chiar dacă au trecut câţiva ani buni de când antrenaţi, v-a fost greu la început să vă desprindeţi de jucătorul Şumudică?
Deloc! Mă aşteptam la mai greu, dar am fost din prima captivat de meseria asta. Poate că înainte eram mai apropiat de jucători de cât sunt acum. Dar am citit mult, am studiat şi unul dintre cele mai importante lucruri e ca niciodată să nu le ceri jucătorilor să facă ceea ce făceai tu când erai fotbalist. Niciodată să nu faci prostia asta!
Marea greşeală a jucătorilor mari…
Uite, eu n-am fost un fotbalist uriaş, dar antrenam la Divizia C şi pentru ei era ca şi cum aş fi fost! E o mare, mare greşeală! A trebuit ca eu să înţeleg că sunt la nivelul ăla…
De la cine aţi învăţat cel mai mult meserie?
Eu sunt un tip care se prinde repede de lucruri. Nu mi-e ruşine s-o spun că m-a ajutat mult anturajul. Am avut şansă, că eu aşa o numesc, să am şcoala vieţii, să trăiesc printre golani, printre vagabonzi.
Golani în Dorobanţi?!
Da, da… la Romană, pe la “Coloane”. Şmecheraşi, anturaj frumos, Liceul German, Liceul 32, care e Jean Monett acum. Doi ani într-o parte, doi ani în cealaltă. Am îmbinat şmecheria de cartier cu studiul. Fiind un băiat descurcăreţ, imediat am ştiut să iau dintr-o parte şi să pun în practică. Să nu mă mintă un jucător. (Umflă pieptul şi duce mâna la nas). Sunt puţini oameni în fotbalul românesc aşa, ca mine.
Care ar mai fi un alt exemplu?
Eu îl admir pe Giovani Becali. El e şmecher! E un tip şmecher. E genul de om care ştie să ajungă unde trebuie. (Îşi unduieşte mâna ca un şarpe pentru a arăta mai bine) Eh, eu am avut şcoala asta care m-a ajutat foarte mult.
“N’Doye, fără probleme – Lazăr, cel mai dificil!”
Faptul că ştiţi să uniţi vestiarul în jurul dumneavoastră a fost, indiferent de echipa pe care aţi antrenat-o, unul dintre lucrurile care au ieşit în evidenţă…
Aşa e! Uite, când m-am dus la Astra, toată lumea îmi zicea de N’Doye că e nu ştiu cum, că face nu ştiu ce. Jucător problemă, înţelegi? N-am avut nicio problemă cu el! Am avut zece etape de vis, iar la ultimul meci, când am pierdut în Giuleşti, chiar el a avut o bară prin care puteam să egalăm.
Care a fost cel mai dificil jucător cu care a trebuit să lucraţi până acum?
Costin Lazăr! El e un tip căruia trebuia să îi dai atenţie întotdeauna, n-am reuşit să îl cunosc niciodată. Viaţa a făcut să ne întâlnim în Grecia, eu la Kavala, el la PAOK. Lazăr a venit totuşi după mine şi când am fost întrebat de ziariştii eleni ce părere am despre el le‑am zis că este cel mai bun mijlocaş din România. Apoi m-a sunat şi mi-a mulţumit că am vorbit frumos despre el. Cred că am îngropat securea războiului.
“La fotbal mă transform!”
Apropo de felul dumneavoastră vulcanic, cum sunteţi în pauza unui meci? Reuşiţi să găsiţi calmul necesar pentru acel sfert de oră în care trebuie să daţi indicaţii echipei?
Sunt la fel! Eu, în momentul în care începe un antrenament sau pregătirea unui joc, mă transform! Nu-mi vine să cred, jur! Ajung acasă şi mă uit la anumite faze din meci sau din conferinţele de presă şi nu îmi vine să cred. Îmi spune şi fiică-mea, îmi spune şi fiu-meu “Băi, tati, parcă nu eşti tu aici!”.
Câteodată chiar am sărit calul şi am meritat criticile altora. Am încercat, pe cât posibil, în ultimul timp, să elimin aceste gesturi. Am promis familiei, mi-am promis şi mie că anul acesta nu mai am parte de astfel de momente.
Dar găsiţi o explicaţie pentru schimbarea aceasta de comportament?
Pasiune, pasiune, pasiune! Pentru mine, fotbalul e totul, eu pentru asta trăiesc. Sunt bolnav, sincer!
“N-aş putea antrena Steaua sau Dinamo“
Lumea aşa vă percepe din exterior, ca pe un tip foarte, foarte competitiv. Probabil că, dacă acum am juca X şi 0, nu v‑aţi lăsa până nu aţi câştiga, am dreptate?
(râde) Ha-ha! Exact! Niciodată nu m-aş lăsa! În mine există ceva care îmi spune că trebuie să mă bat cu oricine, în orice domeniu. Dar mai ales în fotbal. Eu vreau mereu să câştig, chiar şi un amical. Uite, acum abia pot să mai vorbesc după meciul de miercuri! Am bătut campioana Georgiei, iar după meci Temuri Ketsbaia ne-a felicitat. A însemnat mult şi nu pentru mine, ci pentru Braşov. Că Şumudică azi e aici, mâine e la Rapid…
Inevitabil, Rapid… Ce să fac, e iubirea mea de mic copil. Are locul ei aici! (bate puternic cu pumnul în dreptul inimii). Dar acum sunt la Braşov şi echipa asta e numărul unu pentru mine. Locul Rapidului nu poate să-l ia nimeni. Aş fi ipocrit să spun că iubesc altceva. Eu fără Rapid nu pot trăi!
Dumneavoastră îmbinaţi trăirile unui suporter cu mentalitatea unui antrenor profesionist…
Foarte corect! Foarte corect!
Bun, şi în cazul în care nu mai vine niciodată o ofertă de la Rapid şi vor exista propuneri de la Steaua şi de la Dinamo, ce aţi face? Cine câştigă, suporterul sau antrenorul?
Nu o să pot să antrenez niciodată Steaua şi Dinamo. Nu m-aş vedea să stau pe banca lor şi să joc împotriva Rapidului. Le respect, dar nu mă văd acolo.
Există mereu varianta unei echipe din străinătate şi nu ar fi prima experienţă afară. La Kavala cum a fost?
Să-ţi spun o chestie: oamenii ăia ştiau tot despre mine! Grecii mi-au zis din start că au nevoie de un antrenor vulcanic. Mă urmăriseră, ştiau; tot ce am făcut în ultimii doi ani. De la pupătura dată lui Crăciunescu, la plonjonul în faţa galeriei. Tooot! Pe cuvânt! Pentru ei eram omul perfect!
“Teo, mi-a plăcut parfumul tău, să ştii!”
Chiar, dintre gesturile pe care le-aţi făcut de-a lungul timpului, există şi vreunul care vă amuză şi acum?
Ăla cu plonjonul în faţa galeriei, de la meciul cu Gaz Metan. Auzisem ceva atunci că la meciul ăla ar fi trebuit să fiu înlocuit şi după ce am întors rezultatul n-am mai ştiu ce fac. M-am dus, l-am pupat pe Crăciunescu şi apoi m-am dus în tribună, am revenit la rolul de suporter.
Cu Teo Crăciunescu aţi vorbit după gestul acela?
(cu zâmbetul pe buze) Da, ne-am întâlnit apoi la un meci, am dat mâna cu el şi i-am zis “Stai, că acum nu te mai pup, dar să ştii că mi-a plăcut parfumul tău”. Ha-ha! Eu glumeam cu el…
Despre plecarea de la Rapid
Puteţi să îmi redaţi câteva momente din ziua plecării de la Rapid?
Hmm… noaptea m-am întâlnit cu câţiva dintre suporteri şi cu Pancu. Am stat de vorbă cu fanii şi am convenit că e mai bine să mă retrag. A fost o perioadă urâtă a vieţii mele, până am plecat la Kavala am suferit mult…
Şi ce a urmat după?
Imaginează-ţi că la două zile după asta am vrut să mă duc la mall, să ies un pic cu familia, şi am luat-o spre Pro Rapid. Am greşit drumul. Pe cuvântul meu de onoare! Zi de zi făceam lucrul ăsta…Asta e, nu vreau să îmi mai amintesc. A fost o perioadă urâtă, pentru că acolo era munca mea de 29 de etape şi eram în obiectiv. Îţi dai seama ce ar fi însemnat asta pentru mine, un antrenor de 39 de ani, să duc Rapidul în Europa?
Ce aţi câştigat, totuşi, după experienţa de la Rapid?
Mi-am cernut printre degete prietenii şi au rămas foarte puţini la final. Dintre toţi: suporteri, jucători, conducători. Pentru că eu de ei am fost înconjurat la Rapid. Sita a cernut şi la final au rămas foarte puţini. Restul mi-am dat seama că şi-au văzut doar interesul şi nu i-a interesat niciodată de Rapid şi de Şumudică.
29 de partidea pregătit Şumudică Rapidul în sezonul 2010 – 2011
96 de meciuri a jucat Şumudică pentru Rapid, pentru care a marcat 35 de goluri
Eu am antrenat pe 10-15 milioane când m-am apucat, o făceam din plăcere. Nici acum nu se pune partea materială pe primul plan, de aceea n-o să accept niciodată să vină un patron să îmi spună cu cine să joc
Marius Şumudică, antrenor FC Braşov
Aveam cea mai mare medie de spectatori, mai mare şi decât cea de anul ăsta. Nu ştiu dacă oamenii veneau să îl vadă pe Şumudică, dar veneau. Iar Rapidul juca fotbal!
Marius Şumudică, antrenor FC Braşov