Jucam la Rimnicu Vilcea si ca de obicei ne trebuiau puncte pentru a evita retrogadarea. Meciul era televizat si totusi vroiam sa merg, sa fiu alaturi de echipa. Deplasarea era grea, trebuia schimbat trenul samd. Anuntindu-mi intentia, am aflat ca un baiat din Prund facea armata acolo si un coleg de-al meu ar vrea sa-l viziteze. Am plecat impreuna si eram oarecum nemultumiti sa constatam ca eram foarte putini in tren. Ne-am dus toti la unitatea militara si baiatul a primit voie sa iasa in oras pina seara, impreuna cu alti soldati care si-au manifestat interesul sa mearga cu noi la meci.

 Pe stadion am avut o surpriza placuta, am mai intinit un grup care plecase din Brasov inaintea noastra, altii venisera cu masini personale si mai era un grup venit cu un autobuz pus la dispozitie de uzina. Formam acum o galerie relativ mare. Stadionul lor era mic si avea doar doua tribune, fara peluze. Noi am stat in partea dreapta a tribunei mari si eram despartiti de ei, printr-un culoar mare de trecere. Galeria lor era foarte mica (noi aveam steaguri mai multe) si pina la inceputul meciului n-au fost decit „amabilitati“ verbale. Totusi bautura era din plin, iar soldatii nostri au luat-o si ei repede pe „ulei“. La pauza a fost 0-0. In timpul pauzei au continuat doar „urarile“ traditionale de o parte si de alta.

 Am inceput sa jucam mai bine si speram macar la un punct . Normal am devenit mai galagiosi si mai artagosi. Ei au inceput sa arunce cu pietre si mai rau cu sticle inspre noi. Militarii nostri au ripostat imediat si conflictul devenea iminent. Meciul a fost slab, noi nu mai reuseam nimic, asa ca ei au inscris inainte de final. Desi ne asteptam ca acum lucrurile sa se linisteasca in tribuna, ei au devenit tot mai agresivi si aveau chef sa ne ia la bataie. Organizatorii nu aveau interes sa iasa scandal mai ales ca si ei vroiau sa scape de retrogadare, asa ca au intervenit si au deschis gardul care imprejmuia stadionul, in dreptul nostru. Noi am coborit din tribuna si am traversat cimpul de joc iesind de pe stadion intr-un cartier de case.

 Acolo, surpriza, astepta autobuzul de la uzina. In toata nebunia aia , toata lumea a incercat sa urce in autobuz asa ca la un moment dat acesta arata ca unul care mergea dimineata prin oras, arhiplin si cu calatori pe scara. Soferul era disperat, nu avea cu cine se intelege. El sustinea ca nu poate sa plece in situatia respectiva. Atunci cineva i-a sugerat sa plece macar pina la gara, sau oricum cit mai departe de stadion. Saracul a plecat, insa la prima intersectie a oprit linga un militian si i-a explicat ca el asa nu mai conduce nici un metru. Desigur au aparut masini ale militiei si au spus ca se vor lua masuri de siguranta pentru toti, insa in autobuz nu vor ramine decit cei care au venit cu el din Brasov, si au locuri.

 Incet,incet lumea a inceput sa coboare. Eu si colegul meu eram pe culoar mai in spate. Militarii disparusera de mult. Linga noi pe scaunele din stinga noastra stateau doua doamne. Una ne zice: mai baieti, voi sunteti mai subtirei, ia bagati-va sub scaune aici la noi, poate nu va dau jos. Asa am facut si spre norocul nostru am scapat. Au mai fost citiva care au vazut miscarea si au procedat la fel. Fiind mai in spate am avut noroc. Am iesit destul de tirziu de sub scaune si soferul n-a mai zis nimic. Am dormit intinsi pe jos pe culoarul dintre scaune, si am ajuns spre dimineata in Brasov. Am coborit undeva pe Saturn si eram ametiti de foame si oboseala.

Luni ne-am vazut la televizor, iar la urmatorul meci acasa am povestit pe nerasuflate in tribuna, patania. Am cazut in B in anul ala, si ce daca ? Hai ai nostri ! Hai Steagul Rosu !