Meciul dintre salectionatele de tineret ale Romaniei si Angliei, disputat pa stadionul nostru, a ramas un punct important de referinta pentru galeria noastra. Am avut satisfactia sa fim salutati in stilul caracteristic de catre Ken Beily (sursa: http://www.anorak.co.uk/wp-content/uploads/2012/03/Mascot-11.jpg ) legendara mascota care insotea echipa de fotbal si de rugby a Angliei peste tot in lume. Acesta dupa ce s-a dus la puctul de la mijlocul terenului unde a prezentat onorul, s-a indreptat spre peluza din stinga tribunei a 2-a, unde si-a scos jobenul si s-a inclinat, apoi a venit in fata noastra, la peluza de la Fartec, apoi la sfirsit la tribuna 1-a, procedind la fel. 

Aveam in fata ochilor, in carne si oase un individ pe care toata lumea fotbalului de performanta de pe glob ( din vremea aceea) il cunostea si il simpatiza. In afara de asta, nationala de tineret a Angliei (viitorii seniori) reprezenta un fotbal pe care noi il cunosteam doar de prin rezumatele meciurilor internationale care ne erau oferite cu atita zgircenie la televizor. Fotbalul englez recunoscut pe atunci prin celebrele pase lungi, centrarile in careu si jocul barbatesc cu intrari la limita regulamentului, avea un farmec aparte si-l deosebea foarte mult de stilul contracandidatelor. Noi am sperat ca prin tehnica, creativitate si ambitie, vom reusi sa-i invingem.

Stadionul a fost plin, cu exceptia cunoscutei zone din partea dreapta a tribunei 1-a, rezervata si pazita cu militie si armata ( cu siguranta si civili) doar pentru suporterii oaspetilor. Desi era loc liber acolo pt. vreo 2-300 de oameni , (poate mai mult) englezii n-au fost mai multi decit sa incapa intr-un microbuz. Nu stiu de ce, dar atmosfera era foarte sobra, desi eram pregatiti sa-i sustinem pe ai nostri din toate puterile si am si facut-o cu virf si indesat.  Un incident minor a avut loc cu doi „hooligans“ englezi, dezbracati pina la briu, care au venit spre tribuna a 2-a singuri. Erau „parfumati“ bine si s-au oprit sa bea apa la tisnitoare, dupa care unul a inceput sa faca gesturi cum ca ar vrea sa se bata cu cineva si chiar se apropiase amenintator de primul rind. Atunci cineva s-a ridicat si i-a tras o palma zdravana. Englezul a ridicat miinile ca si cum s-ar preda, a inceput sa urle :“thank you, thank you“ si in risetele tuturor s-au dus inapoi spre ai lor in tribuna 1-a.

Jocul l-am pierdut, insa retin ca la un moment dat s-a facut liniste ca la un meci de tenis si se auzeau doar zgomotele scoase de bocancii jucatorilor cind loveau mingea, si indemnurile verbale pe care si le adresau. Puteai auzi chiar rasuflarea jucatorilor, era ca la film, am ramas cu gurile cascate. Echipamentul lor de joc era imaculat, chiar spre sfirsitul meciului, desi faceau intrari prin alunecare, si ni se pareau din alta lume. Noi n-am jucat rau, ne-am straduit cit am putut, insa parerea unanima a fost ca se putea termina chiar mai rau, insa gentlemenii englezi s-au multumit doar cu victoria.

 Nu ne-am simtit prea bine c-am pierdut, mai ales pe stadionul nostru, insa am fost foarte bucurosi ca am putut vedea pe viu calitatea ridicata a fotbalului practicat pe vremea aceea. Ne raminea doar sa visam ca vom fi si noi cit mai curind la fel de tari.